PIRUETELE NATURII

Frunzele se roteau tăcute,
În timp ce razele încet fredonau,
Iar tot pământul tăcea câteva minute,
Și copacii din muzică se hrăneau.

Totul era perfect acompaniat
De ciripitul micilor rândunele,
Eu dansam neîncetat,
Iar firele ierbii dansau și ele.

Dar de departe cel mai melodios
Răsunea râsetul copilăriei mele,
Un sunet mult, mult prea frumos,
Cules parcă de printre stele.

Iar mirosul firavelor păpădii
Îmi umplea sufletul de căldură,
Ele zburau împlinind mii si mii
De visuri și dorințe pline de speranță pură.

 

 

                                                Acasă

                      Mirosul prăjiturilor scoase din cuptor
                      Făcute cu dragoste și dor,
                      Pereții de-un alb imaculat
                      Înveselesc peisajul în căldură îmbrăcat.

                      În fața ușii grele deschise larg
                      Stă holul lung precum cărarea unui parc,
                      În capăt o lumină se arată
                      Zâmbetul unei persoane deja uitată.

                      Totul e acoperit de-o ceață timpurie
                      Lăsată acolo din copilărie,
                      Lacrimile încep să curgă
                      După o perioadă atât de lungă.

                    Pentru un moment incert
                   Atât de liniștitor și aproape perfect,
                   Începe să dispară ceața deasă
                   Înlocuită de cuvântul "acasă".

 Dacă aș fi pentru o zi
Scriitor pentru copii,
Cu noaptea-n cap m-aș trezi
De strigătul inspirației ce veni
Pentru mii și mii
De suflete pline de speranțe vii.

Mi-aș așeza capul pe pervaz,
Ascultând al păsărelelor glas,
Cuprins de brațele calde
Ale personajelor de mine create,
Iar sufletul mi-ar înflori din nou
La auzul al lor vorbe urmate de ecou.

Și mi-aș lua mașină.
Cu ea, aș călători pe șina
De mine construită,
Cu povești mărginită.
Căci rodul imaginației poate
Să facă mașină să și înoate.

Și de pe drumul presărat
Cu visuri de care toți au uitat,
Aș culege câte o floare,
Un copil cu suflet mare,
Ca să le arăt și lor
Puterea cărților.

I-aș învăța să citească,
Propriile-mi creați să le vestească
În lung și-n lat,
Ca să uităm de trecutul plat
Și să renaștem pentru un moment;
Pentru o pagină, un paragraf, fără regret.

Astfel să le adun lacrimi și zâmbete,
Lăsate pe cărțile-mi acum pătate
De sufletele lor curate
Pline de povești minunate.

Aș ajunge îndrăgostit de acea pată!
Cât toate paginile scrise odată
Pentru al meu suflet ar însemna.
Și aceasta m-ar îndemna
Cu al său sens inegalabil
Să redevin și eu copil.

                                                                     

                                                            Lacrimile s-au oprit
                                                            Dar zâmbetul nu le-a luat locul.
                                                            Sufletu-mi era zdrobit.
                                                            Încercam doar să opresc focul.

                                                             Astfel am ales
                                                             Să mă ascund după un zid,
                                                             Să nu mă las cules
                                                             De niciun om vid.

                                                             Distanțat de cei din jur
                                                             Am trăit liniștit.
                                                             Din rezervorul tristeții am vrut să fur
                                                             Dar s-a umplut și m-a pălit.

                                                             Când faptul e deja consumat,
                                                              Regretul e în zadar ,
                                                              Iar când să trăiești ai uitat
                                                              Ai nevoie doar de un dar.

                                                              Unul cu două mâini, două picioare,
                                                              Sufletul deschis,
                                                              Și o dorință arzătoare
                                                              Să dărâme zidul după care ești închis.

                                                              TRIST să devină un cuvant uzual
                                                               Precum VESEL, ÎNCÂNTAT.
                                                               Să lăsăm sentimentele să vină ca un val
                                                               Năvălind în sufletul frustrat.

                                                                Forța interioară s-o mărim
                                                                Împărțind-o cu toții
                                                                Prin ei să retrăim
                                                                Momentele pe care singuri ni le-am furat ca hoții.

 Noaptea   

 Luminile se sting în noapte

 Existența e în Ceață,

 În viețile noastre demne de-o carte

 Cu copertă de gheață. 

 Stelele apar încet, 

Ca o adiere de vânt 

 Pe cerul acum poet,

 În al nostru gând.

 Ploaia s-a oprit rapid,

 Ca un cadou frumos

 De căldură vestit,

 Pentru poporul gălăgios.

 Noapte,cu gust amar de somn

 Cu vise frumoase, prelungi

 Făurite de al nostru Domn

 În alb negru sau în dungi.

                                                           
                                                                   Un mic Pământ...
  
                                                         În lumea asta în care răul   
                                                         Pătrunde prin orice crăpătură,   
                                                         M-am născut precum flăcăul    
                                                         Îngrozit de propria trăsătură.    

                                                         Fumul mă înăbușea complet,   
                                                         Iar apele-mi calde odată 
                                                         S-au răcit fără secret,    
                                                         Împlinind o tristă soartă. 

                                                         Oamenii forfotau mereu   
                                                         Pe pielea mea frumoasă,  
                                                         Mi-au cimentat sufletul cel greu   
                                                         Şi m-au făcut să simt o ură deasă. 

                                                         Recunoștință n-a existat nicicând 
                                                         Din partea celor mici,   
                                                         Deși mari în al lor gând  
                                                         Rămâneau doar niște furnici. 

                                                         Niciodată nu s-au oprit
                                                         Din a crea tehnologie. 
                                                         Cred că nici n-au mai gândit,   
                                                         Orbiți de a sa magie.    

                                                         Dar eu am tăcut tot timpul,  
                                                         Am îndurat poate prea mult, 
                                                         Jucând mereu bunul    
                                                         Meu joc mut.        

                                                         Vremea trecea încet,  
                                                         Iar ei mă ignorau total.  
                                                         Am vrut să-i anunț cu regret  
                                                         Că va urma un mare val. 

                                                         Vor fi luați pe sus   
                                                         De apele negurii create, 
                                                         De ei care s-au dus  
                                                         Mult prea departe.   

                                                         Dar n-am făcut-o! 
                                                         N-am rostit niciun cuvânt.   
                                                         Părerea nu și-ar fi schimbat-o,
                                                         Căci sunt doar un mic Pământ...

                                                       La mulți ani, univers divin!      
            

          M-am trezit într-o altă lume, plină de elfi, magie, dragoni, animale, vrăjitoare și insule părăsite. De după fiecare cotlon apărea cate un prinț sau o prințesă din vremurile de demult, iar parfumul prăjiturilor proaspăt scoase din cuptor, însoțit de aerul  magic din jur dădea locului o însemnătate aparte. 

          Călătorind în spațiu și în timp cu ajutorul acestor file fermecate, legate in coperți pline de culori, mă simțeam în largul meu. Puteam evada din această lume, mergând din camera mea până în spațiul cosmic și chiar mai departe. 

           Întalneam noi oameni dispuși sa-și scrie propriile povești, de care mă atașam și împreună cu care înfruntam noile provocări. Fie că era vorba de pedepsirea unui hoț, de salvarea întregii lumi sau de simplele probleme de zi cu zi, nu mă dădeam bătută. 

           Intrând în pielea tuturor prietenilor pe care mi făceam de la o filă la alta, deveneam magician, dragon, prințesă, ștrengar sau chiar  monstru. Fiecare cuvânt inscripționat pe filele aurii era un alt loc în care puteam zbura prin gând, lăsându-mi toate fricile de o parte.

           Limbajul folosit era mereu altul, impresionându-mă si făcându-mă sa vreau și eu să-mi scriu propria poveste. Oricât de trista aș fi fost, totul trecea odată cu cititul micilor litere frumos unduite, iar asta mă lăsa mereu fără cuvinte.

          Pentru mine, cărțile au avut mereu rolul de a îmi împlini visurile, purtându-ma in tărâmurile imaginației mele, înfloritoare și pline de magie. 

          Cărțile, cu conținutul lor divers și plin de puritate erau, de fapt, mașinile mele deosebite de călătorit în timp, micile mele bucurii.

Păpușa din colț 

 În mulțimea de culori și zâmbete

Se contopea perfect 

 Învelită de povești si râsete

 În acel tablou fără defect.

 Dar timpul i-a luat tot,

 Lăsandu-i o picătură de dor 

 Fără să-i pese de al său vot,

 Tăindu-i aripile-n zbor. 

Acum, caută fericirea 

 În fundul pubelei de gunoi,

Gândindu-se la cel care cu toată bucuria 

A primit-o, cu ochii strălucitori. 

Dar el era departe,

 Plecase ca un hoț 

 Însă ea spera până la moarte 

Că va redeveni păpușa din colț.