Lacrimile s-au oprit
Dar zâmbetul nu le-a luat locul.
Sufletu-mi era zdrobit.
Încercam doar să opresc focul.
Astfel am ales
Să mă ascund după un zid,
Să nu mă las cules
De niciun om vid.
Distanțat de cei din jur
Am trăit liniștit.
Din rezervorul tristeții am vrut să fur
Dar s-a umplut și m-a pălit.
Când faptul e deja consumat,
Regretul e în zadar ,
Iar când să trăiești ai uitat
Ai nevoie doar de un dar.
Unul cu două mâini, două picioare,
Sufletul deschis,
Și o dorință arzătoare
Să dărâme zidul după care ești închis.
TRIST să devină un cuvant uzual
Precum VESEL, ÎNCÂNTAT.
Să lăsăm sentimentele să vină ca un val
Năvălind în sufletul frustrat.
Forța interioară s-o mărim
Împărțind-o cu toții
Prin ei să retrăim
Momentele pe care singuri ni le-am furat ca hoții.
