Un mic Pământ...
  
                                                         În lumea asta în care răul   
                                                         Pătrunde prin orice crăpătură,   
                                                         M-am născut precum flăcăul    
                                                         Îngrozit de propria trăsătură.    

                                                         Fumul mă înăbușea complet,   
                                                         Iar apele-mi calde odată 
                                                         S-au răcit fără secret,    
                                                         Împlinind o tristă soartă. 

                                                         Oamenii forfotau mereu   
                                                         Pe pielea mea frumoasă,  
                                                         Mi-au cimentat sufletul cel greu   
                                                         Şi m-au făcut să simt o ură deasă. 

                                                         Recunoștință n-a existat nicicând 
                                                         Din partea celor mici,   
                                                         Deși mari în al lor gând  
                                                         Rămâneau doar niște furnici. 

                                                         Niciodată nu s-au oprit
                                                         Din a crea tehnologie. 
                                                         Cred că nici n-au mai gândit,   
                                                         Orbiți de a sa magie.    

                                                         Dar eu am tăcut tot timpul,  
                                                         Am îndurat poate prea mult, 
                                                         Jucând mereu bunul    
                                                         Meu joc mut.        

                                                         Vremea trecea încet,  
                                                         Iar ei mă ignorau total.  
                                                         Am vrut să-i anunț cu regret  
                                                         Că va urma un mare val. 

                                                         Vor fi luați pe sus   
                                                         De apele negurii create, 
                                                         De ei care s-au dus  
                                                         Mult prea departe.   

                                                         Dar n-am făcut-o! 
                                                         N-am rostit niciun cuvânt.   
                                                         Părerea nu și-ar fi schimbat-o,
                                                         Căci sunt doar un mic Pământ...

                                                       La mulți ani, univers divin!      
            

          M-am trezit într-o altă lume, plină de elfi, magie, dragoni, animale, vrăjitoare și insule părăsite. De după fiecare cotlon apărea cate un prinț sau o prințesă din vremurile de demult, iar parfumul prăjiturilor proaspăt scoase din cuptor, însoțit de aerul  magic din jur dădea locului o însemnătate aparte. 

          Călătorind în spațiu și în timp cu ajutorul acestor file fermecate, legate in coperți pline de culori, mă simțeam în largul meu. Puteam evada din această lume, mergând din camera mea până în spațiul cosmic și chiar mai departe. 

           Întalneam noi oameni dispuși sa-și scrie propriile povești, de care mă atașam și împreună cu care înfruntam noile provocări. Fie că era vorba de pedepsirea unui hoț, de salvarea întregii lumi sau de simplele probleme de zi cu zi, nu mă dădeam bătută. 

           Intrând în pielea tuturor prietenilor pe care mi făceam de la o filă la alta, deveneam magician, dragon, prințesă, ștrengar sau chiar  monstru. Fiecare cuvânt inscripționat pe filele aurii era un alt loc în care puteam zbura prin gând, lăsându-mi toate fricile de o parte.

           Limbajul folosit era mereu altul, impresionându-mă si făcându-mă sa vreau și eu să-mi scriu propria poveste. Oricât de trista aș fi fost, totul trecea odată cu cititul micilor litere frumos unduite, iar asta mă lăsa mereu fără cuvinte.

          Pentru mine, cărțile au avut mereu rolul de a îmi împlini visurile, purtându-ma in tărâmurile imaginației mele, înfloritoare și pline de magie. 

          Cărțile, cu conținutul lor divers și plin de puritate erau, de fapt, mașinile mele deosebite de călătorit în timp, micile mele bucurii.

Păpușa din colț 

 În mulțimea de culori și zâmbete

Se contopea perfect 

 Învelită de povești si râsete

 În acel tablou fără defect.

 Dar timpul i-a luat tot,

 Lăsandu-i o picătură de dor 

 Fără să-i pese de al său vot,

 Tăindu-i aripile-n zbor. 

Acum, caută fericirea 

 În fundul pubelei de gunoi,

Gândindu-se la cel care cu toată bucuria 

A primit-o, cu ochii strălucitori. 

Dar el era departe,

 Plecase ca un hoț 

 Însă ea spera până la moarte 

Că va redeveni păpușa din colț.